thus spoke the great disappointed within

stiu. e terapia ta alternativa. e procesul prin care pielea si unghiile si dintii iti sunt brusc inlocuite de amintirile lor degradate si stii „nu, acum nu e mai rau, in niciun caz mai rau decat va fi atunci. sunt anumiti oameni care-ti revin in sange numai in zilele tale cele mai proaste. si atunci nu sunt imagini obiective, de ansamblu (nu ca cele doua ar fi fost vreodata complementare), ci detalii meschine, obscene. ca paradisul (care din „asta a devenit „ala si e tot mai departe) pe care tavanul tau crapat are decenta sa-l cenzureze. si: felul in care ceva din sfiala lui sumbra atunci cand iti descheia fermoarul fustei, camasa, sutienul te zgaltaie acum, retrospectiv, cu violenta cu care un pensionar disperat sau un student fara bani scutura o haina din captuseala careia cad numai monede iesite din curs. nevoia aia rau prevestitoare: de trupul lui, de recipentul mandriei si satisfactiei avant la lettre cu care iti zambea si pentru care l-ai fi urmat in capcane, in trucuri ieftine, in camere insalubre, in placeri improvizate. ai inteles,  sute de cersetori mizeri care te-njura slash cativa barbati care-ti cer imposibilitati devenite peste noapte optiuni viabile slash zeci de oameni care nu te cunosc dar mimeaza chestia asta  (si niciodata in beneficiul tau) mai tarziu: mandria a devenit, intre timp, o moneda extrem devalorizata cu care abia daca ti-ai putea cumpara ceva de baut de la automat, dimineata, in holul unei institutii mai sinistre decat aceasta potentiala fericire despre care ti se vorbeste soptit, cu respiratia intretaiata. uneori, toate invitatiile la dineuri propice umilintei si decaderii sunt dinainte acceptate. si astea sunt singurele petreceri pe care le frecventezi, de la un timp. fiecare esec iti aduce aminte de rateurile carnii conjugate cu sufletul decrepit la puterea caruia reduci totul, in ultima instanta, pentru ca trebuie-trebuie-trebuie sa ocolesti ruta sigura a disperarii. intrebarea „merita?, pierduta undeva intre coapsele pufoase ale depresiei- zeita magnifica, femeia canapea cu sanii plini de xanax si promisiuni suicidale, revine mereu, ca un cosmar. probabil atunci cand ai adunat material pentru aceste episoade onirice traumatizante erai fericita, dar in acel fel al tau nesanatos si impropriu, acel fel de a formula nu-mi-pasa-uri in care nu crezi. acel fel de a lua orice happy end „for granted. probabil te situai acolo unde puteai schimba ceva. iar acum, hartile si teritoriile nu mai coincid. dar azi a fost a good day, in ciuda vestilor proaste&stuff.  it's a dysfunctional wonderland, after all. si intotdeauna my bittertimes were the best times of all.