marți, 5 martie 2019

Azi…

intr-un tarziu am incercat sa-ti dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am desurubat capacul microfonului si am gasit fierul ruginit, plin de viermi; am cautat surubelnita si-am desfacut carcasa: de lita bobinelor isi prinsesera paianjenii panza. pe snurul impletit, acum putred, cu cauciucul mancat si sarma zdrelita isi lasau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pan-a iesit din pioneze cu tencuiala cu tot, am tras de el pana am inceput sa apropii metru cu metru cartierul tau de al meu turtind farmaciile, cofetariile, pleznind tevile de canalizare incalecand asfalturile, presand atat de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case incat deasupra a ramas doar o muchie de lumina scanteietoare pulsand in aerul ars, ca de fulger. trageam de fir, si ca un sfant indian facand trapezul pe ape statuia lui c.a. rosetti aluneca spre militie consiliul popular al sectorului doi se ciocni de foisorul de foc si se duse la fund cu tot cu o nunta iar strada latina zambi; trageam de fir, incolacindu-l pe brat, si deodata casa ta cu brauri albe si roz ca o prajitura de var aparu cu fereastra ta in dreptul ferestrei mele geamurile pleznira cu zgomot iar noi ne-am trezit fata-n fata si ne-am apropiat din ce in ce mai mult pana ne-am imbratisat strivindu-ne buzele pulverizandu-ne hainele, pieile, amestecandu-ne inima mancandu-ne genele, smaltul ochilor, coastele, sangele, ciobindu-ne sira spinarii, arzand. arzand cu troznete, ca dati cu benzina arzand cu gheturi albastre, cu stalactite de fum cu ceara sfaraitoare, cu seu orbitor pana cenusa a umplut lada de studio si chiuveta din baie si paianjenii si-au facut plase in cosul pieptului nostru. (Ciocnirea – Mircea Cartarescu) tarziu am incercat sa-ti dau telefon, dar telefonul murise receptorul duhnea a formol, am desurubat capacul microfonului si am gasit fierul ruginit, plin de viermi; am cautat surubelnita si-am desfacut carcasa: de lita bobinelor isi prinsesera paianjenii panza. pe snurul impletit, acum putred, cu cauciucul mancat si sarma zdrelita isi lasau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pan-a iesit din pioneze cu tencuiala cu tot, am tras de el pana am inceput sa apropii metru cu metru cartierul tau de al meu turtind farmaciile, cofetariile, pleznind tevile de canalizare incalecand asfalturile, presand atat de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case incat deasupra a ramas doar o muchie de lumina scanteietoare pulsand in aerul ars, ca de fulger. trageam de fir, si ca un sfant indian facand trapezul pe ape statuia lui c.a. rosetti aluneca spre militie consiliul popular al sectorului doi se ciocni de foisorul de foc si se duse la fund cu tot cu o nunta iar strada latina zambi; trageam de fir, incolacindu-l pe brat, si deodata casa ta cu brauri albe si roz ca o prajitura de var aparu cu fereastra ta in dreptul ferestrei mele geamurile pleznira cu zgomot iar noi ne-am trezit fata-n fata si ne-am apropiat din ce in ce mai mult pana ne-am imbratisat strivindu-ne buzele pulverizandu-ne hainele, pieile, amestecandu-ne inima mancandu-ne genele, smaltul ochilor, coastele, sangele, ciobindu-ne sira spinarii, arzand. arzand cu troznete, ca dati cu benzina arzand cu gheturi albastre, cu stalactite de fum cu ceara sfaraitoare, cu seu orbitor pana cenusa a umplut lada de studio si chiuveta din baie si paianjenii si-au facut plase in cosul pieptului nostru. (Ciocnirea – Mircea Cartarescu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu